U Can Neigru, guzzu curnigiottu

 

 

Quant'anni sun passè! Sun ciù de çentu

 

che a man pin-na de calli, du Can Neigru

 

in scié 'n invasu vegiu t' imbastiva.

 

Cun l' oeggiu espertu, un lapis da bancà,

 

fermu de man, cun pochi vegi arneixi:

 

un-na sèra, un ciunettu e un-na verrin-na

 

madé te calibrava e stamanee.

 

Cumenti, in armunia, te fasciavan

 

cumme un-na sèa ai fianchi de un-na spusa.

 

Poi t'àn avaou in mà, fieru e superbiu;

 

ti te stimavi, e gh'ea, ben raxun

 

T'ei bellu, regaggiu, agile, snellu

 

e ti batteivi u ma pe' andà a pescà

 

Ma u tempu u t'à tradiu e a marçì

 

t'an missu in te un fundu ümmiu e scüu

 

e lì ti muivi, da u su e u mâ luntan.

 

Cumme a relichia a u mâ t'emmu purtou.

 

Che cüa travaggià pe' u to recattu!

 

T'ei bellu cumme primma, ciù de primma.

 

T'è troppa nubiltè pe' andà a pescà.

 

Cun un erbu e cun un-n'antenna t'emmu armou

 

in scié un-na gianca veja, steisa a u ventu,

 

"CAN NEIGRU" gh'emmu scritu. Nu t'ascurdà!

 

 

 

Umberto Paventi VARAZZE, 3 giugno 2000

 

In occasione del varo

 

Torna all'indice delle poesie